Prima zi de scoală m-a găsit cu emoții în piept, cu hainele perfect călcate și purtând niște ochelari prea mari pentru fața mea. Mă simțeam rățușca cea urâtă, mi-era groază de copiii care mă înconjurau în careul clasei 1B din curtea liceului Jean Monnet, nu aveam curajul să scot o vorbă din proprie inițiativă și mă rugam să se termine ziua mai repede.

Pe atunci credeam în Dumnezeu, iar El era fermecat de cruzimea ochilor mei mari, verzi și șașii, care îl fixau constant prin lentilele groase ale ochelarilor.

În prima oră de curs mi-am pus toată frica de necunoscut în cerneala stiloului meu Parker. Era vișiniu, cu capac argintiu, primit cadou de la mama. Era parcă făcut special pentru a mă învăța să scriu și pentru a primi atributul stabilității în viața mea încă din prima zi. Aveam grijă să îi pun cerneală periodic, cât să nu ramână niciodată în pană de inspirație. L-am îndrăgit din prima zi pentru că îmi oferea încredere și un refugiu pentru tot ce mă intimida. A venit și gimnaziul, ochelarii au rămas la locul lor, la fel și timiditatea, însă stiloul vișiniu le făcea pe toate mai suportabile, pentru că îmi amintea zilnic de ceea ce contează cu adevărat.

Șase ani mai târziu, l-am găsit pe podeaua cu parchet învechit a sălii de clasă, rupt în două bucăți perfect egale, încercând parcă să-mi dea o lecție de viață.  Nu-mi amintesc momentul în care mi-a scăpat printre degete și nici nu am prevăzut asemenea nenorocire. M-am găsit pusă în situația de a accepta fără drept de apel acea pierdere.

Mama, cea care mi-l dăduse și față de care mă simțeam cel mai vinovată, încerca să mă împace, spunându-mi să-mi aleg un alt stilou. Îl puteam avea pe oricare: unele erau mai noi ca cel vișiniu, mai scumpe, mai frumoase, unele chiar semănau incredibil de mult cu cel spart. Însă niciunul nu avea istoria stiloului vișiniu, niciunul nu îmi cunoștea scrisul la fel de bine, iar eu oboseam numai la gândul de a scrie un cuvânt cu alt stilou, pentru că asta ar fi însemnat să investesc atâta încredere … mai ales acum, când știam că se poate sparge oricând.

Am trecut la era stilourilor de unică folosință – erau la modă, însă nu aveai cum să le îndrăgești, pentru că nu aveau nimic care să merite un asemenea efort: le puteai cumpăra de la orice chioșc, funcționau cu rezerve de cerneală, toată lumea le avea, nu îți inspirau niciun sentiment – câtă dragoste și încredere putea să pună un vânzător de tarabă într-un stilou de duzină? – și în plus, nici nu rezistau mult lângă mine… se stricau după câteva pagini de lecții facultative și nu lăsau în urmă nicio părere de rău.

Nu m-am mai gândit foarte des la stiloul vișiniu, am renunțat la ochelari și la rățușca cea urâtă din mintea mea pentru că m-am trezit într-o zi fără refugiu pentru ele – și atunci m-am reinventat, înlocuindu-le cu antonime. Țin însă minte lecția pe care stiloul vișiniu a scris-o singur și mi-a dedicat-o în ultima zi de tovărășie: îi trebuiseră ani de zile ca să o compună iar mie mi-au mai trebuit incă câțiva ani să o citesc… este ascunsă în rândurile de mai sus, pentru cei care îmi înțeleg scrisul.

14194353_10154064418458090_2135846221_n

Leave a Reply