Mi se spune, zilnic, că nu arăt vârsta pe care o am. Şi poate, fără false pudori sau ipocrizii gratuite, aşa este.

Rochiile mele au ceva dintr-o carte cu Alice şi Minunea ei de ţară. Sunt cumva groteşti dar amintesc mereu de copilul din mine, sau din tine, sau din oricine altcineva. Vorbesc colorat doar pentru a mă asorta cu rochia şi mă prefac a fi mereu o alta ca şi cum aş tânji infinit ceva ce nu ştiu încă ce… dar îl caut.

Poate că mă gândesc la Timp. Mă gândesc mereu la el ca un copil speriat de Zmeul cel rău, nevrotic – ar spune unii – pueril, spun eu, în timp ce întorc cu nesaţ limbile unui ceas defect.

Îl întorc în punctul acela unic, primul, singurul care contează: e ziua aceea când eu, privindu-mă în oglindă, mi-am spus: “Când o să mă fac mare, am să mă fac Nemuritoare“.

 

Leave a Reply