Viața este a dracului de frumoasă. Partea proastă este că uităm asta. Des.

 

M-am ridicat de pe canapea cu un efort supraomenesc și am dat drumul la muzică pe youtube. M-am gândit că așa pot umple golul din cameră, rămas în urma ta. E ciudat cum muzica te vindecă de singurătate. Melodii consecutive recomandate în funcție de cele pe care le-ai ascultat deja, pregătite într-un playlist ideal. Mi-ar plăcea să existe o aplicație care să funcționeze după același algoritm în viață și care să-ți recomande următorul iubit. Un program care să învețe oamenii pe dinafară – sau mai bine zis, pe dinăuntru – și să îți aducă următoarea persoană lângă care îți vei petrece serile.

Acea aplicație cu siguranță m-ar fi scutit de liniștea de acum, care este atât de stridentă încât parcă acoperă vibrațiile techno ale boxelor. Eu rareori am nevoie de liniște.

Dacă ar trebui să te descriu aș putea vorbi despre tine până dimineață. Însă lângă tine, parcă am “stage fright”. Nu cred că în dragoste există tăcere. Cred că dragostea este zgomotoasă. Însă eu nu te-am iubit. Ai fost mai mult un rău necesar. Asemenea unui viciu pe care nu l-am putut refuza. Asemenea unor pantofi de firmă care spun atâtea despre tine încât continui să-i porți chiar dacă îți fac răni, pentru că îți place să-i asculți. Cred că unii oameni sunt ca un pahar de Margarita – dacă îi încerci prea devreme în viață nu le vei înțelege gustul. Cred că zicala “toate la timpul lor” te include și pe tine.

[…]

Este prea dimineață pentru o zi de luni și mă uit în jur. Văd aceiași oameni care stau la semafor sau așteaptă autobuzul în stație, ascult același matinal de radio ca în fiecare zi, conduc pe același drum spre birou iar laptopul stă în același loc în care l-am lăsat vineri, pe bancheta din spate. Mă uit în jur și încerc să reintru în realitatea pe care am abandonat-o pentru câteva zile petrecute lângă tine.

 

La mai bine de un an am început să simt din nou. A fost ca o implozie care te rupe în mii de bucăți pe care știi că nu le mai poți potrivi la loc. Sentimentul ăsta nu își face rezervare în viața ta și rareori nimerește momentul potrivit. Mi-am petrecut ultimele săptămâni într-o letargie bolnavă presărată cu anxietatea unei realități care mă sufoca. Am acceptat să ne întâlnim pentru a evada câteva ore din mintea mea și pentru a petrece puțin timp în nesimnificativ. Am trăit in slow motion o săptămâna, fixând cu privirea ecranul telefonului din momentul în care ne despărțeam până când te revedeam, de fiecare dată mai curând decât mă așteptam. Aș fi stat trează non stop, cu energia care mă invada când te priveam și pe care încercam să o ascund în dezinteres, pentru că adevărul te-ar fi speriat. Am încercat constant să trăiesc în prezent, fiecare secundă la potențialul maxim pe care mi-l oferea, parcă pentru a-mi aduce aminte pentru totdeauna că dacă eșți fericit, până și cele 3 minute în care aștepți un Uber lângă cineva pot fi o eternitate. Aș vrea să nu mai uit că lucrurile care ne fac fericiți nu vin ușor. Că viața nu este despre compromisuri, despre frica de singurătate sau despre a alege cu ce poți trăi. Este despre a alege fără ce nu poți trăi. E ca un drog. Dacă ți-e frică de ce va urma, probabil că nu vei trăi prea mult – oricât de multe aniversări vei ajunge să numeri.

 

 

Nu cred că mi-am dat seama că m-am îndrăgostit din nou până în momentul în care ne-am luat la revedere, deși știam amândoi că revederea este puțin probabilă. Cred însă că astfel de întâlniri sunt rare. Știu că, atunci când sunt aproape să uit, viața dă buzna în rutina mea și îmi ridică standardele tot mai mult. Știu că după tine, îmi va fi puțîn mai greu să regăsesc adrenalina fericirii lângă altcineva, însă acum știu din nou că viața e a dracului de frumoasă. Și asta pentru că tu, timp de câteva zile petrecute departe de casă, mi-ai adus aminte.

„Are you always here, in Bucharest?”

Îmi opresc avântul de a închide portiera în urma mea, în acele prime secunde în care deja începusem să te transform în amintire.

„Pretty much.”

„Good. I know where to find you.”

 

Leave a Reply