Am fost acolo. În punctul ăla în care nici tu nu mai știi ce vrei – în care cel mai ușor este să vrei ceea ce îți spun ceilalți. Am crezut că o să regret faptul că am renunțat negru pe alb la viața pe care alții și-o doresc cu disperarea fiecarei zile care se adună peste cei 30 ani deja împliniți. Nu am știut atunci dacă refuzul meu de a avea “totul” este din lașitatea de a-mi asuma responsabilități și de a renunta la o libertate de care devenisem dependentă sau pur și simplu a fost din faptul că undeva adânc în mine, simțeam că există o altă cale de a avea “totul” – deși nimeni nu îmi vorbea despre ea.

Am mers mai departe, fără a avea o direcție clară, cu singura certitudine că pot găsi răspunsurile pe care le caut doar uitându-mă din ce în ce mai des și din ce în ce mai sincer în mine. Am tot așteptat să-mi pară rău că am renunțat la acel “happily ever after” pe care eu îl simțeam zilnic și pe care cei din jurul nostru îl vedeau în noi. Cred că atunci a fost singura dată când am făcut parte dintr-un “noi” fără să simt că mă sufoc. Și fără să nu știu cine sunt “eu” în acel “noi”. Și totuși, regretul de a fi renunțat la tot încă se lasă așteptat.

Îl aștept uneori zile în șir petrecute în liniștea unui apartament de două camere, în propria companie, într-un colț de București în care respir aer curat pe muzica primăverii. O imagine tristă pentru mulți dintre cei care citesc aceste rânduri și care își văd fericirea în râsul de copil care le dă siguranța acelui “noi”, care pentru ei e “totul”. Nu cred că exista cineva care are “totul”. Așa cum nu cred ca vom ști vreodată cu adevărat ceea ce au alții, și cum niciodată nu ne va interesa cu adevărat. Așa cum alții nu vor ști vreodată că există un sentiment incredibil de satifactie într-o zi întreagă petrecută doar cu tine. O zi în care ești invitat într-o mie de locuri însă alegi conștient propria companie și lipsa oricărui plan.

Când te trezeșți supărată pe viață, cu o lipsa de energie care îți face imposibilă și cea mai mică mișcare. Când te dai jos din pat și decizi că nu așa va fi ziua de azi – fără niciun plan și cu o mie de griji. Faci un dus, te îmbraci în pijamalele de mers pe-afară, și ieși din casă, fără machiaj, cu părul strâns cât să nu-ți stea în ochi, cu ochelari de soare și fără poșetă, doar cu portofelul și cheile de la mașină în mâna. Ajungi la cafeneaua preferată, mănânci micul dejun și bei un latte privind pe geam oamenii care ori se uită în telefon ori sunt pierduți într-o discuție cu persoana de lângă ei. Și te hotărășți că astăzi o vei petrece doar cu tine, în afara acelui matrix în care ceilalți se grăbesc spre ziua de mâine.

Deschizi laptopul și muncești câteva ore, chiar dacă este ziua ta liberă și știi că asta îți contrazice principiile. Însă azi este altfel, pentru că indiferent câte mailuri scrii, știi că nu vei primi niciun răspuns care să te distragă de la următorul task și niciun telefon care să-ți întrerupă creativitatea cu care compui o prezentare. La a treia cafea începi să te întrebi dacă ceilalți știu că munca îți poate face plăcere într-o sâmbătă după amiază. Închizi laptopul și îți suni mama. Îi spui că vii să o duci acasă de la familia pentru care lucrează și în weekenduri, chiar dacă drumul pe Waze îți arată 45 minute într-o sâmbătă în care Bucureștiul e pustiu. Te întrebi oare cât durează drumul asta făcut într-o zi de luni, cu autobuzul.

Conduci mai repede decât îți zboară gândurile și îți dai seama că ai intrat pe pilot automat, te priveșți din afară și te întrebi ce va urma. Vorbești nimicuri cu persoana care ți-a dat viață și care acum stă în dreapta ta în timp ce tu vrei să faci mai mult. Te gândești, banal, să-i faci cumpărăturile – nu pentru că ar costa foarte mult, ci mai degrabă pentru că ești cu mașina, iar cumpărăturile sunt grele.

Pornești spre casă însă orașul pustiu te îndeamnă să renunți la destinație. Oprești la spălătoria de pe colină și întrebi dacă au deschis. Ți se răspunde condițional, că ei au deschis dacă tu ai timp … eu le răspund că timp avem cu toții, și că al meu stă pe loc azi. Aliniez mașina la coadă, ies și mă așez pe bordură, cu laptopul în brațe, privind în jur și respirând primăvara, neavând nicio idee cât voi sta acolo și nici unde mă voi duce după aceea. Îmi arunc privirea spre ecranul telefonului din când în când, și zâmbesc citind mesajele lui. Un “el” care nu este “noi” însă care mă salvează în multe seri de prea mult “eu”. Ajung acasă și îmi petrec seara “pampering myself”, terminând o sticlă de vin și zâmbind din când în când la ecranul telefonului.

Mă bag în pat fără să-mi pun ceasul să sune, auzind încă vibrațiile Whatsapp-ului însă fiind prea somnoroasă să mai răspund.

Cu siguranță tot ce am trăit o zi alături de mine nu va fi niciodată la fel de evident celor din jur ca un diamant pe inelar. Cu siguranță foarte puțini dintre cei care citesc aceste rânduri își permit o astfel de zi – indiferent dacă din cauza responsabilităților din jur sau din cauza fricii din interior.

Cu siguranță nu am totul. Cu siguranță nici ceilalți nu au totul. Cu siguranță așa trebuie să fie. Totul.

2 thoughts on “Atunci când ai totul.

Leave a Reply