Am terminat-o cu frica. Frica să recunosc că îmi plac unele lucruri pentru că aceleași lucruri nu le plac și celor de lângă mine. Frica să îmi spun părerea pentru că încă aud vocea alor mei din copilărie, care îmi spuneau să fiu cuminte, iar eu traduceam cumințenia în liniște. Frica să invit pe cineva în oraș pentru că s-ar putea să îmi spună nu. Frica să port rochia aia mulată pentru că s-ar putea să nu arăt bine. Sau să arăt prea bine. Frica să încerc lucruri noi pentru că s-ar putea să nu știu cum să le fac. Frica să calc pe accelerație pentru că s-ar putea să cad. Frica să fiu mai slabă decât ceilalți și de aia să nu încerc să văd dacă pot fi mai bună decât toți. Frica să spun lucrurilor pe nume pentru că aș pierde multe nume în jurul meu. Frica să nu-i răspund pentru că s-ar putea să nu îmi mai scrie. Frica să nu rănesc oamenii – cu prețul de a mă răni pe mine în schimb. Frica să merg mai departe, pentru că să stau pe loc e întotdeauna mai comod. Frica să renunț, pentru că ar însemna să recunosc că sunt pe un drum greșit. Frica de a fi eu, pentru că uneori rad prea tare, că nu rețin numele și figurile oamenilor pe care îi cunosc pentru prima dată. Sau că uneori mă gândesc atât de mult la mine încât uit să mă mai gândesc la ceilalți. Frica să recunosc că alegerile altora nu sunt întotdeauna bune și pentru mine. Frica să public ce scriu pentru că el s-ar recunoaște printre rânduri. Frica de ce vor crede ceilalți. Frica să dau prea mult și să primesc prea puțin în schimb. Frica să recunosc că am pierdut pentru că încă sper să mai existe o șansă să câștig. Frica să îmi fac tatuajul salvat în telefon pentru că a doua zi s-ar putea să nu-mi mai placă. Frica să mă tund scurt și să nu mai fiu la fel. Frica să îmi spun ideile pentru că alții ar putea să aibă unele mai bune. Frica să accept laude pentru că nu vreau să dezamagesc în următorul moment.

 

Am vrut de mult timp să scriu despre frică însă mi-a fost frică să nu reușesc să spun ce cred. Și anume că frica există în fiecare dintre noi, chiar dacă nu toți se vor regăsi în exemplele de mai sus. Frica te îngheață. Te amuțește. Îți taie respratia. Și inspirația. Te face să stai pe loc. E prietenă cu rutina. Te convinge că nu poți. Și te face să nu poți pe cât de bine poți defapt. Te face să renunți. Îți spune că nu e bine. Te face să crezi că defapt asta simți. Te face să transpiri. Să tremuri. Să nu poți gândi. Te deconcentrează. Îți spune că o să cazi.

 

Până când încetezi să o mai asculți și lași liniștea să câștige. Și atunci începi să poți. Să simți că ai putut dintotdeauna. Să vrei – și să încerci – mai mult. În acel moment frica aia care te sufoca se va transforma în oxigen, un oxigen care nu-ți va mai fi niciodată suficient. Și atunci vei putea face orice. Orice încerci, chiar dacă îți este frică.

2 thoughts on “Despărțire

  1. Mi-e frica de fricile mele, precum sunt constient ca eu sunt cel mai mare dusman al meu. M-am regasit in multe dintre pasaje si iti impartasesc numeroase frici. Ne-am cladit personalitatea cautand himera perfectiunii in noi insine, probabil de aici si teama evidenta a esecului. Foarte frumos si sincer scris.

Leave a Reply