Mă obișnuisem să îți urmăresc mișcările, în timp ce îmi imaginam care ar fi fost următoarea pe care aș fi ales-o eu, însă având controlul de a nu o duce până la capăt. De a sta și de a te urmări pasiv.

 

O pasivitate care îmi testa limitele, încercând să văd cât timp o să-mi mai pese, să văd când o să renunț cu adevărat să mă mai gândesc la ce te gândeșți tu. Să văd când o să încep să uit de jocul nostru cu totul, să uit dependenta ta de seriale, să uit că urăști picăturile de apă pe podeaua de la baie, să uit că îți place salata de roșii cu brânză, să uit că atunci când fugi de tine te refugiezi în vicii, să uit că “făceam dragoste” când îți făceam prin păr sau cât de incomod mă țineai în brațe intenționat, așteptând curios să vezi cât va dura până o să-ți zic ceva – cât pot rezista în ceva ce-mi face plăcere și rău în același timp.

 

Azi las cărțile să-mi alunece printre degete, știind că am cea mai bună mâna în fața ta, însă refuzând să o mai joc. Le las să cadă pe jos, să se amestece cu alte cărți, devenind necâștigătoare. Azi mă urc în mașină și mă îndrept spre casă, spre nimic, numai pentru a nu mai vedea marea de la balconul ăla care îmi face în ciudă că tu nu mai ești acolo. Azi accept că nu pot să te accept. Și nici să te repar. Și îmi repet la nesfârșit că totul a fost doar un joc. Nimic mai mult. Pentru că alternativa ar fi greu de suportat. Ar fi ca și cum aș pierde un “all in” cu un careu de ași în mână.

 

Mi-aș fi dorit să fiu eu lecția ta de viață, însă din nou am învățat – să accept.

 

Că ai fost persoana aia complet nepotrivită, de la felul în care arătai, până la felul în care te mișcai și vorbeai, că ai fost atât de departe de orice dorința a mea încât la început nici nu te-am luat în serios. Că nu aveai nimic ce m-ar fi interesat cu adevărat, deși ai încercat zilnic să găsești acel lucru. Că ai fost ca un test psihologic, unul care durează la infinit – până când cedezi și scoți la suprafață tot ce e mai greșit din tine, pentru că fără excepție – în fiecare dintre noi există ceva greșit. Că ai fost o întrebare reformulată de o mie de ori la care trebuia să dau același răspuns, și că ai avut răbdarea de a mă asculta calm până în ziua în care ai obținut altul, care să-ți fie pe plac. Că dacă oamenii se îndrăgostesc de idealul din imaginația lor, eu am cedat în fața realului din tine. Că privilegiul de a-ți vedea cele mai întunecate părți mi-a oferit o intimitate atât de rară încât dorința de a afla mai mult devenise precum nevoia de a trage aer în piept. Că am fost dependentă de gândurile tale și de conversațiile interminabile pe care le purtam, care îmi ofereau o satisfacție mai mare decât orice atracție fizică, pentru că recunoscusem încă din prima seară petrecută împreună nesemnificativul din atingerile tale, care nu mi-au fost niciodată scop. Pentru că nu îmi spuneau nimic.

 

Life is a bitch. Iar convingerea ta, că dacă e să fim împreună tot o să fim la un moment dat – deși nu ți-am spus-o atunci, dar ți-o scriu acum – e egală cu zero. Pentru că life is a bitch. Pentru că într-o seară o să mă urc în mașină și o să mă îndrept spre casă – spre nimic, și o să cunosc pe cineva într-o cafenea, în timp ce stau la coadă. Că el o să mă facă să râd și că atunci, pentru o secundă, o să uit de tine. Și secunda aia se va dilata până când, cu timpul o să devină săptămâni, iar apoi luni, iar apoi o viață – fără tine. Iar acel “dacă e să fim împreună” nu va mai conta, pentru că defapt nu a fost niciodată mai mult decât o scuză pentru o alegere pe care nu ai vrut să o faci. Pentru că e mai ușor să crezi că totul este “meant to be” – un “meant to be” care te minte că poți face orice și că defapt, nimic nu este în puterea ta. Că nimic nu depinde de tine, pentru că ar fi prea greu să îți asumi opusul.

Leave a Reply