Am obosit. E oboseala aia a cărei odihnă nu o găsești înr-o carte citită cu o cană de ceai în mână, în grila serialelor de pe Netflix, nici într-un chill cu cei din jur sau într-un somn de 12 ore. E aia care-ți cere odihnă de rutina pe care ți-ai construit-o în jur.

Aia care te face să spui lucrurilor pe nume. Care te învață că lucrurile nu trebuie să fie în vreun fel anume. Că nimic nu este obligatoriu și că așteptarea îmbătrânește oameni. Că nu trebuie să faci copii. Că banii pot veni ușor. Că cel mai important job pe care îl ai este ceea ce faci în fiecare zi, după job. Că nimic nu trebuie să se întâmple. Că nimeni nu îți poate spune cum să iubești. Nici cum să fii iubit. Că nimic nu e corect. Că așteptările celor din jur îți sunt piedici. Că viața e ca un joc de poker în care toată lumea blufează. Că suntem sufocați de rău pentru că binele nu vinde știri.

Că fiecare alegere pe care o faci, vine cu o cale pe care ai ales să nu o urmezi, pe care ar fi fost alte lucruri, persoane și întâmplări la care ai renunțat inconștient, și la care nu te vei mai gândi niciodată.

Că în fiecare zi alegi să dispari câte puțin când lași lucrurile să ți se întâmple. Că dispari câte puțin când te îmbraci în blugi. Că dispari cu fiecare privire în gol. Cu fiecare încercare refuzată. Cu fiecare cuvânt pe care îl ții în tine. Cu fiecare supărare nespusă. Cu fiecare sărut pe care îl oferi pe pilot automat. Cu fiecare scroll. Cu fiecare zâmbet politicos. Cu fiecare privire de care te ferești. Cu fiecare gând de care fugi. Cu fiecare zi în care te ascunzi în rutină. Cu fiecare zi în care aștepți ceva mai bun.

Fercirea nu e weekendul următor. Fericirea e acum.

Leave a Reply