Avem convingerea că lucrurile se întâmplă cu un motiv anume. Știm asta pentru că ni se dă ocazia, rar, să trăim momente rupte din imposibil. Care ar fi fost șansele să găsesc în zăpadă o bijuterie, la două zile după ce am pierdut-o? Sau să fac cadou același inel pe care cel căruia i-l dăruiam îl pierduse în urmă cu un an? Care ar fi fost șansele să mă rotesc cu mașina pe autostradă la 160 km/oră și să scăpăm, și eu și mașina, fără nicio zgârietură?

Zero spre imposibil. Iar ce au în comun aceste momente este acel sentiment pe care ți-l dau când le trăiești – faptul că în sinea ta, pentru o secundă, reușești cu adevărat să crezi în imposibil. M-am întrebat dacă pot găsi acele secunde într-o rugăciune, într-o intenție repetată în zile consecutive de meditație, sau într-un efort conștient, într-o autodisciplină zilnică. M-am întrebat dacă cei din jur știu unde să găsească acele secunde, și i-am întrebat și pe ei asta, însă am formulat întrebarea pe înțelesul tuturor.

Pe cât de multe răspunsuri am primit, tot atâtea refuzuri de a răspunde. Am înțeles atunci că ceea ce vreau să aflu este extrem de intim, și m-am întrebat cât de bine ne cunoaștem prietenii dacă ne apărăm de ei cu zidurile propriilor convingeri. Cât de aproape suntem unii de ceilalți dacă nu suntem dispuși să auzim alte perspective, mai ales când nimeni nu ne obligă să le și acceptăm. De câte ori ți-ai pus întrebarea asta și de câte ori i-ai pus-o celui de lângă tine? Crezi în Dumnezeu? Este o întrebare al cărei răspuns sapă prăpastii, pentru că vine dintr-un automatism social mai puternic decât convingerea că dacă nu ești căsătorit cu copii, nu poți fi fericit. Un răspuns pe care mulți dintre noi nu ni l-am dat nici măcar nouă înșine, darămite altora. Pentru că am fost învățați să judecăm răspunsuri, nu să le înțelegem. Am fost învățați că există un adevăr absolut și că fiecare dintre noi îl deținem. Am fost învățați să ne asumăm convingeri, nu să ni le și construim.

Nu ne dăm seama dacă credem în Dumnezeu, pentru că răspunsul la întrebare se află la capătul unui drum extrem de lung, care începe cu tine, prin tine. Pentru că nimeni nu ne-a învățat, înainte să ne rugăm, să ne dăm seama ce simțim când o facem; sau de ce o facem. Să ne uităm în interior și să dezgropăm răul din noi, înainte de a-l nega doar pentru că nu l-am citit în cele zece porunci. Să nu rămânem legați la ochi, doar pentru că este mai ușor să spunem „Doamne ajută”, decât să încercăm să facem ceva pentru a-l ajuta noi pe el să ne răspundă afirmativ.

Nu ne dăm seama dacă credem în Dumnezeu, pentru că am învățat răspunsul pe dinafară, așa cum am fost crescuți să luăm doar nota 10, să respectăm reguli, să bifăm realizări și să ne fie frică.

Religia e o formă de OCD – îți dă convingerea că dacă nu faci un lucru, ceva rău se va întâmpla din cauza asta. Că dacă nu te rogi, dacă nu mergi la biserică în noaptea de înviere, dacă muncești în zile de sărbătoare, dacă scrii dumnezeu cu „D” mic, sau dacă iți aduni curajul de a spune că nu crezi în Dumnezeu, ceva rău ți se va întâmpla.

Ți-e frică să spui ce crezi în ședințele de la birou, darămite când cineva te întreabă de Dumnezeu. Ți-e frică să spui ce crezi pentru că tot ceea ce crezi este defapt tot ceea ce ești. Și foarte puțini dintre noi știm răspunsul la acea întrebare. Însă atunci când îți vei da seama de răspuns, și îl vei rosti cu voce tare, vei ști că nu mai este atât de intim. Că intimă este doar frica de a-ți asuma ceea ce te definește. De a arăta celor din jur cine ești defapt, pentru că viața ți-a demonstrat că de fiecare dată vei fi judecat pentru asta. Că momentul în care îți vei da seama de răspuns va fi unul din momentele acelea  în care pur și simplu vei ști. Vei ști cine ești. Îți vei recunoaște cele mai vulnerabile părți față de cei din jur și asta te va face puternic. Va fi cel mai mare pas pe care îl vei face.

Pentru că abia atunci vei începe să crezi. Iar când crezi cu adevărat ceva, acel lucru – fără excepție – se întâmplă. Indiferent dacă mai apoi, pentru a mulțumi, te uiți la cer sau în oglindă.

Leave a Reply