Nu, nu îți voi cere nimic.

Nici săruturi, nici atenție, nici declarații. Nu îți voi cere să împărțim o șampanie când ești fericit. Nu îți voi cere să mă iei cu tine nicăieri, nu îți voi reproșa detașarea, faptul că preferi să fii altundeva sau că muncești prea mult. Nu îți voi cere să nu intârzii, să mă suni, sau să întrebi de ce sunt supărată. Nu îți voi cere cadouri sau să ții minte când e ziua mea. Nu îți voi cere să facem dragoste mai des, nici să mă întrebi cum mi-a fost ziua. Nu îți voi spune că îmi doresc să îți dorești mai mult. Nu îți voi cere ajutorul și nici să mă privești ca la început. Nu te voi obliga să-mi dai nimic, chiar dacă voi simți că merit totul. Nu voi face nimic așteptând să primesc ceva la schimb. Nu te voi convinge de ceea ce e bine, de normal sau de mine. Îmi doresc să mă dorești, însă nici asta nu-ți voi spune.

Nu-ți voi spune că nu îmi plac lucrurile ieftine. Că a cere atenție este un pleonasm. Că a cere atenție înseamnă a lua atenție. Că în momentul în care îți transformi dorințele în doleanțe ele își pierd valoarea. Devin ieftine. Te fac sărac și te lasă cu indoiala că dacă nu le-ai fi cerut, nu ți s-ar fi oferit niciodată.

Așa că descompun dorințe și le împart în jur. Le ordonez pe categorii și le împachetez în poleială. Pe cele pe care nu le-am rostit vreodată le fac cadou celor care nu au avut nimic să-mi ofere. Le las în sertare cu amintiri, în compania așteptărilor false din care s-au născut. Le așez lângă dezamăgirile croite din tot ceea ce mi-am dorit – măcar o dată. Lucruri de neprețuit. Croite din tot ce am știut doar eu. Din tot ce a fost valoros pentru mine, însă ieftin pentru ceilalți. Din averi irosite pe oameni care nu au știut cât de bogați ar fi fost. Dacă ar fi oferit fără să li se ceară.

Leave a Reply